Plecat pe veci…

0

Ma cuprinde un dor sfasietor, ma apasa senzatia neputintei de a-l mai vedea pe cel ce-mi lumina zilele. Ma simt ca la inmormantarea fericirii mele si-mi caut in adancuri forte noi in a-mi gasi o fericire neingropata.

Despartirea de omul iubit poate fi asemanata oricand inmormantarii. Odata ce s-a terminat cel pe care il iubeai dispare definitiv, ii ia locul un strain in care nu regasesti nimic din ce iubeai candva.
Nici fizic nu mai seamana, n-are ochii luminosi ca-n zilele voastre bune, nu zambeste cum numai tu il faceai sa o faca, nu seamana cu el.  Omul ala dispare pentru totdeauna si singura diferenta intre el si unul mort este ca umbla dezgropat si-ti trezeste regrete din cand in cand, dar cel de atunci nu se mai intoarce niciodata.
Poti sa plangi, sa urli. sa incerci orice..Mortii nu se-ntorc! Ma cuprinde dorul cel mai acut, mi-e dor de speranta ce ma facea sa cred ca nu e mort, dar cu ultimele gesturi mi-a ucis speranta, s-a sinucis sub ochii mei caci cel pe care il iubeam n-ar fi facut in veci ce face cel ce a ramas in urma lui.
Am iubit o minune de barbat, un om pe care l-as fi idolatrizat cu riscul de a supara Divinitatea.
Un barbat pe care si l-ar dori oricine, caci era amuzant, era frumos, era sensibil, era bun si mai ales era al meu. Timpul si tentatiile l-au furat de langa mine, l-au inlocuit in fiecare zi cate putin pana cand din el n-a mai ramas nimic. A capatat un umor dureros. Chipul nu-i mai reflecta aceeasi frumusete, sensibilitatea daca mai exista e ascunsa bine, bunatatea de care dadea dovada n-o regasesc in omul meschin care se bucura de suferinta mea si mai presus de toate nu-mi mai apartine.
L-am pierdut undeva prin Bucuresti si-l vad zilnic pe cel ce-i seamana…tresar degeaba, e doar copia lui nereusita…originalul e ingropat pe undeva si nu stiu unde caci chiar si-asa l-as dezgropa sa-l mai iau o data in brate sa-i spun cat imi lipseste si sa-l readuc la viata cu iubirea ce i-o port…


Share.

About Author

Leave A Reply